Ca și Kaufland, Ildiko

September 2, 2017

În toată tevatura creată de refuzul unei vânzătoare de etnie maghiară de a servi un client român, ”personaja” fiind angjată Kaufland s-au remarcat românii care o susțin pe Ildiko. De ce s-au remarcat românii? Pentru că românii (mulți, ce-i drept…) susțin: că a fost provocare, că vlogerul era pregătit pentru situația imortalizată, că Ildiko nu era în program de lucru e.t.c. Orice, orice, numai să reiasă că românii sunt ticăloși, provocatori, securiști, mincinoși și îi persecută pe maghiarii de la Kaufland – Odorheiul Secuiesc. Asta în contrast cu maghiarii care, în aceleași circumstanțe, au susținut-o pe Ildiko, persoană, dar și principiile tradiționale ungurești: clientul român să vorbească ungurește dacă vrea să cumpere; să se ducă la el acasă, la București e.t.c.

Adevărul iese însă la iveală și din celelalte circumstanțe surprinse în film: vlogerul s-a dus ”la fix”, semn că existau precedente despre care aflase; că toți bărbații unguri de la rând au avut aceeași opinie ca a lui Ildiko; casa de marcat era deschisă pentru clienții ceilalți, maghiari (coincidență!), dar nu pentru vloger; că angajatorul Kaufland emană două comunicate, primul în dodii iar al doilea în dodii la pătrat dar că, în finalul celui de-al doilea comunicat recunoaște implicit că incidentul este întemeiat pe tratarea diferită a clienților în funcție de regiunea geografică ( ”Cu toate acestea, nu tolerăm un astfel de comportament în relația cu un client în niciunul din magazinele noastre din țară, indiferent de regiune și vom lua măsuri conform regulamentului intern” – komunikat Kaufland).

Pentru ca întreaga întâmplare să fie un scenariu pus la cale de cine-știe-ce-servicii trebuie ca Ildiko să fi convenit să participe cu știință la scenariu. Pentru că dacă reacția a fost spontană nu a fost nici un scenariu, ci este modul concret în care românii își duc viața în Odorheiul Secuiesc.

Advertisements

Rezistăm

August 28, 2017

#rezistamcaprostiisaucadesteptii? Rezistăm pe 5 miliarde armament sau bem o bere?

O strădanie

August 21, 2017

      De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba.

      Şi, dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri.   

     Şi, de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău.

    Şi, de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău.

    Şi, de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el.

     Şi, de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara,

     Şi, de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi.

    De nu eşti curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău.

    De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta.

    De nu poţi milui, vorbeşte măcar ca un păcătos.

    De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare.

    De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav.

    De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi.

    De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe prietenul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el.

    De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi, de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea.

    Caută înţelepciunea, şi nu aurul.

    Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea, şi nu împărăţia. 

(Din Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008)

Un călugăr din pustia Schetică, mergând la Alexandria să-şi vândă lucrul mâinilor sale – că lucra la coşniţe, a văzut o înmormântare. Murise ighemonul acelei cetăţi, un mare păgân, care omorâse mii de creştini, că era pe timpul marilor persecuţii. Era o zi frumoasă şi mergea tot oraşul după el, îl ducea la groapă.

Când a ajuns acasă, un pustnic mare, care vieţuia în pustie de 60 de ani şi trăia numai cu rădăcini şi cu ce găsea prin pustie, a fost mâncat de o hienă.

Atunci s-a gândit călugărul: ighemonul, care a omorât mii de creştini, cu câtă cinste mergea la groapă, iar ăsta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani şi a trăit numai în post şi rugăciune, l-a mâncat hiena! Ce fel de judecăţi are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie şi lucruri nedrepte.

Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecăţile Lui, că şi unii oameni judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine.

Altul este bun, dar copiii îi sunt răi, femeia îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul.

Unul este rău şi trăieşte mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte, şi numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu.

Şi aşa, călugărul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia:

Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz?

Şi din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”

Şi a început a se ruga călugărul acela lui Dumnezeu, să-i arate judecăţile Lui; cum de unul, săracul, care-i sfânt şi drept, este bolnav, suferă, dă de necazuri, de scârbe, iar altul păcătos îşi face de cap, este sănătos şi bogat, are trecere, ajunge mare în dregătorii, în cinste, şi în toate îi merge bine.

Şi s-a rugat călugărul mult timp lui Dumnezeu să-i arate cum sunt aceste nedreptăţi, că cei buni de multe ori dau de greu şi celor răi le merge bine.

„Să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că şi eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, că am văzut multe nedreptăţi, pe care, mi se pare mie că Dumnezeu le-a îngăduit”.

Iar Preabunul Dumnezeu, fiindcă omul nu ştie judecăţile Lui, i-a arătat într-un chip ca acesta judecăţile Sale, deşi putea să-l piardă pentru această iscodire, ca să ştie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le ştiu nici îngerii. Dar, pentru că-l iubea, având viaţă sfântă, a vrut să-l înţelepţească, căci judecăţile lui Dumnezeu nimeni nu le poate şti.

Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-şi vândă coşniţele, că era cale de trei zile.

Dar cum a pornit de la peştera lui, într-o poiană frumoasă, i-a ieşit în cale un alt călugăr, tânăr, foarte frumos.

– Blagosloveşte, părinte!

– Domnul, fiule, să te blagoslovească!

– Unde mergi, părinte?

– Mă duc până la târg, să-mi vând lucrul mâinilor.

Ei vindeau coşniţele şi cumpărau pâine, făceau pesmeţi, şi se hrăneau cu verdeţurile care le mai găseau prin pustie.

– Părinte, eu tot la Alexandria merg.

– Slavă lui Dumnezeu că am tovarăş de drum!

După ce i-a luat sarcina bătrânului, călugărul cel tânăr i-a spus:

– Părinte, uite ce este. Ştii ce trebuie să facă călugării când merg la drum! Să se roage tot timpul şi să vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului şi a creştinului, când merg pe drum, să se roage.

– Aşa, părinte, până la Alexandria ne căutăm de rugăciune!

– Să nu vorbim un cuvânt! i-a zis cel tânăr. Mergând noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine nişte lucruri înfricoşate. Să nu vorbeşti, să nu mă judeci şi să nu-ţi calci jurământul!

– Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi!

Şi au pornit amândoi. Călugărul tânăr ducea coşniţele şi mergeau tăcând.Pe la amiază, când soarele ardea foarte tare, au dat de un sat şi au ieşit înaintea lor doi oameni tineri:

– Părinţilor, de acum nu mai puteţi călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideţi la noi!

Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poţi călători, decât numai dimineaţa şi seara. Şi acolo aşa-i tradiţia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. Mântuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat în casa ta, apă pe picioarele Mele n-ai turnat! Pentru că acolo nisipul este foarte fierbinte şi când ai ajuns în casa omului şi-ţi dă oleacă de apă rece pe picioare, îţi face mare bine. Picioarele se înfierbântă groaznic din cauza nisipului şi a pietrelor.

Acei tineri, când au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinţi – Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Onufrie cel Mare, şi alţi mari sihaştri care-i avem în calendar –, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spălat picioarele, i-au odihnit şi i-au pus la masă.

Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. În acel vas le-au pus mâncare pustnicească, din evlavie, dându-le cuvenita cinste.

Călugării au mâncat, au muţumit, şi s-au dus să se odihnească, că erau obosiţi.

Spre seară, când să plece la drum, călugărul cel tânăr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătrân a văzut şi se gândea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atâta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat mâncare, şi călugărul ăsta a furat blidul de argint”.

Mergând ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel tânăr a făcut cruce pe acel vas şi l-a aruncat în apă. Bătrânul a văzut şi se gândea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul şi l-a aruncat în apă? De ce nu l-a lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legământ ca până la Alexandria să nu vorbească.

Seara au ajuns la alţi doi tineri. Şi aceia le-au ieşit înainte, i-au primit cu dragoste, le-au spălat picioarele, cum este obiceiul, şi le-au dat odihnă. Aceia aveau un copilaş de câteva luni.

Dimineaţa, când să plece, călugărul cel tânăr s-a dus la leagănul copilului, fără să observe părinţii lui, şi l-a ucis.

Bătrânul a văzut şi zicea în inima lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorât copilul!” Dar el l-a prevenit: „Ai să vezi multe la mine în drumul ăsta, să nu cumva să vorbeşti, căci calci jurământul!”

A doua zi pe la amiază, trecând printr-un sat, le-a ieşit în cale un gospodar:

– Părinţilor, nu mai puteţi merge de-acum, că este soare şi este căldură mare. Haideţi la noi să vă odihniţi câteva ore şi mai către seară veţi pleca iarăşi!

Omul acela avea un câine rău legat, care păzea toată gospodăria. I-a primit omul, i-a ospătat, i-a odihnit. Mai către seară, când a început a se răcori, au plecat ei. Călugărul cel tânăr s-a dus înapoi şi fără să observe stăpânul, a făcut o cruce peste câine şi câinele a sărit în sus şi a murit.

Atunci bărbatul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gâtuit copilul, aici a omorât câinele!”

Mergând ei a doua zi, în drum au trecut pe lângă o cârciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul în capul lor: chiuiau, cântau, fluierau, înjurau; şi când i-au văzut pe călugări, au început a striga: „Uite popa, măi!” – omul când este beat, nu mai vorbeşte el, vorbeşte diavolul!

Călugărul cel bătrân n-a zis nimic, îşi căuta de drum. Dar cel tânăr se întoarce la cârciumă şi face trei metanii. După ce s-a închinat la cârciumă a plecat mai departe.

În marginea pădurii era un sat şi o biserică pustie. Nu avea nici cruce, uşile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul cel tânăr a luat câteva pietricele, le-a însemnat cu Sfânta Cruce şi a început a arunca în biserică.

Dar călugărul cel bătrân zicea în mintea lui: „Ia uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar este de la diavolul, că la cârciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”.

Dar nu avea voie să vorbească. Mai era până la Alexandria o zi.

A treia zi dimineaţă, mergând ei în marginea unui sat, ajung la o casă acoperită cu paie şi cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilaşi care plângeau. Călugărul cel bătrân a scos ceva din rucsac şi le-a dat. Apoi i-a întrebat.

– De ce plângeţi?

– Ieri au îngropat-o pe mama!

– Dar tată aveţi?

– Tata a murit anul trecut.

Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. După ce au plecat, călugărul cel tânăr se întoarce înapoi şi dă foc casei. Copiii au fugit care încotro.

Călugărul cel bătrân se gândea: „Acesta este om? A dat foc la casă! Doamne, cât am să mai rabd eu pe ucigaşul acesta? Acolo s-a închinat la cârciumă, dincolo a bulgărit biserica! Ăsta numai rele face!” Dar tăcea din gură, că seara ajungeau la Alexandria în oraş.

Când au ajuns la Alexandria era seară. Acolo era o vilă mare şi proprietarul nu era acasă.

Călugărul cel tânăr s-a uitat oleacă la casă, şi numai ce-l vede pe vârful casei. Într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfărâmat acoperişul, uşile, geamurile, tot ce era în casă a stricat.

Cel bătrân s-a minunat cum într-un ceas a sfărâmat toată casa, şi s-a speriat când a văzut.

Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Când s-a dat jos acela, după ce a sfărâmat toată casa omului, l-a luat deoparte şi l-a întrebat:

– Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurământ între noi să nu vorbim până aici. Să-mi spui tu mie ce eşti tu! Drac eşti, om eşti, ori înger eşti!

– Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău?

– Măi, dar de trei zile, de când mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele!

– Dar ce-am făcut, părinte, rău?

– Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, când ne-am coborât din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat? Şi ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo şi l-ai aruncat în apă?

– Şi ce zici, părinte?

– Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat!

– Părinte, trei lucruri mari şi bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Îl furase străbunicul acelora, dar ei nu ştiau. Era scris pe dânsul cu slovă bisericească veche: „Acesta este litierul bisericii Sfântul Nicolae, donat de familia cutare, şi cine îl va înstrăina de la biserică să stea în iad până îl va întoarce înapoi”.

Aşa scria pe blid. Şi din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit se munceau în iad. Şi acum aveau să meargă şi aceştia în iad, fiindcă îl foloseau. Şi mie mi-a fost milă de dânşii şi am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă.

A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, şi va afla vasul. Acela de la biserică, cunoscând slova bisericii, o să-l ducă la preot. Şi când va pune blidul în Sfântul Altar, cei nouă vor ieşi din iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad până îl vor întoarce înapoi”.

Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos şi pe acei nouă din iad, i-am păzit şi pe aceştia vii să nu intre, şi am dat şi blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

Atunci s-a minunat bătrânul. „Ia uite, frate, cum a fost. Şi eu socoteam că este hoţ, că a furat blidul!

– Dar când ai ucis copilul, tot bine ai făcut?

– Bună treabă am făcut şi acolo.

– Cum, ai omorât copilul şi zici că bună treabă ai făcut?

– Stai şi nu judeca după mintea ta! Ai văzut copilaşul? Acela a fost zămislit în ziua de Paşti. Şi avea pus canon de la Dumnezeu, pentru că nu s-au înfrânat părinţii în ziua Învierii Domnului, copilul avea să ajungă la 20 de ani comandant de tâlhari şi avea să omoare pe părinţii lui. Acesta este canonul pentru neînfrânarea lor; şi multă lume avea să omoare şi mari tulburări avea să facă în lume, pentru că a fost zămislit într-o zi aşa de mare.

Eu aici am făcut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilaşului la cer curat, am scăpat pe părinţii lui de uciderea de mâna propriului lor fiu, şi ei, găsind copilul mort, vor plânge foarte mult şi, prin plânsul acela, li se iartă şi păcatul că l-au zămislit în ziua de Paşti. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar acolo, de ce ai omorât câinele omului?

– Şi acolo am făcut treabă bună! Câinele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Şi când trebuia să vină stăpâna să-i dea de mâncare, avea s-o muşte şi mare scârbă avea să fie la casa omului aceluia!

Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei şi am omorât câinele mai înainte, să n-o muşte pe stăpână. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar la cârciumă de ce ai făcut cruce şi te-ai închinat?

– Şi acolo am făcut treabă bună! În cârciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat.

Epitropul bisericii, primarul şi un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună mână de la mână şi să facă biserica din sat care era părăsită. Atunci când am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!”

Măcar că erau în cârciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut şi eu trei metanii şi am zis: „Doamne, ajută-le să facă biserica!” Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am închinat la cârciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotărârea să refacă biserica părăsită.

S-a minunat bătrânul, zicând: „Nici aici nu am avut dreptate!”

– Dar acolo, când am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică?

– Aceea era biserica cea pustie! Şi biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfânta Masă, pe geamuri, pe biserică şi râdeau de pustiirea lăcaşului lui Dumnezeu, şi mi-a fost ciudă. Şi ai văzut că am făcut cruce pe acele pietricele şi am început a zvârli în biserică, iar diavolii au fugit de acolo!

Eu n-am bulgărit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!

– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilaşii şi nu ţi-a fost milă de ei?

– Ba mi-a fost mai milă ca ţie! Şi am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilaşi nu aveau nici mamă, nici tată, şi au rămas cu cocioaba aceia de casă. Dar nu ştiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Şi eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie şi nu ştiau că au comoara în prispa casei.

După câteva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, şi vor da de această comoară şi o să cheme pe un moş de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în grija sa copiii aceia şi cu banii găsiţi le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin şcoli şi o să ajungă oameni mari şi credincioşi.

Şi tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu găseau comoara!

– Dar aici de ce-ai stricat casa!

– Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Şi era poruncă de la Dumnezeu aşa: „Fiindcă s-a făcut cu osteneală străină şi cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor trăi! Femeia trebuia să moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viaţa în casa aceasta”.

Şi am stricat casa, că ei sunt duşi la o nuntă, şi când vor veni şi vor vedea că totul este sfărâmat, vor face înapoi o casă mai mică, cu osteneala lor proprie şi nu va mai muri nevasta la primul copil.

Şi tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine după voia lui Dumnezeu.

Atunci a întrebat călugărul:

– Să-mi spui tu mie, măi frate, câte minuni mari ai făcut, ce eşti tu?

– Dar să-mi spui şi sfinţia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!

– Eu mă rog de câţiva ani să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte îngăduie Dumnezeu în lumea asta.

– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine nu le ridica şi pe cele mai adânci decât tine nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecăţile Domnului sunt adânc mult!

Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecăţile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le ştiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru iscodirea asta, dar, ştiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, părinte, să-ţi arăt că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Vezi câte ai judecat tu de mine? Câte am făcut, ţi s-au părut că sunt rele; că sunt ucigaş, că am furat vasul, că am dat foc casei, şi câte am făcut. Dar ele au fost toate bune foarte şi toate de mare folos s-au făcut. Au fost bune după judecăţile lui Dumnezeu, nu după judecăţile oamenilor!

Şi tu ai judecat ceva, dar judecăţile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Tu ai zis că rău am făcut şi eu numai bine am făcut. Deci, de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni şi orice ai vedea să zici: Doamne, Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!

Deci, părinte sfinte, să nu mai îndrăznească nimeni din oameni să cerce judecăţile lui Dumnezeu, că nici îngerii nu pot ştii judecăţile Lui!

Dar, fiindcă eşti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult şi nu le poate ştii nimeni, nici îngerii din ceruri.

Aşadar să ţinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb şi rău, de multe ori ne înşelăm! Că nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse.

Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse! Amin.

Parintele Cleopa

 

”sursa: ortodox.md”

Coincidență sau nu, decizia guvernului Cioloș de a ”seculariza” bugetul ministerului Cultelor survine într-un moment important din punctul de vedere al vieții religioase creștin-ortodoxe: în ziua Sfântului Ierarh Nicolae și în apropierea Nașterii Domnului. Este foarte util să ne amintim că Sfântul Nicolae este cunoscut și pentru gestul de a-l pălmui pe ereticul Arie la primul sinod ecumenic de la Niceea, anul 325.

Revenind asupra deciziei guvernului de a înlătura din bugetul de stat distribuția democratică a contribuției credincioșilor ortodocși către cultul lor religios pare a fi o lovitură finală pentru decizia luată cu niște veacuri înainte, secularizarea averilor Bisericii sub ”domnia” lui Cuza. Pentru că sunt vreo două idei ce exprimă, în sinteză, raptul: prima este aceea că secularizarea presupune trecerea în proprietatea statului, etatizarea proprietății private aparținând unei persoane juridice. Și asta, spune guvernul în substrat, spune o facțiune a societății civile, este bine. În antiteză, aceleași personaje contemporane, facțiunea societății civile reprezentată politic de guvern, astăzi, susține că naționalizarea proprietății private executată de către regimurile comuniste reprezintă oun act al unei dictaturi sângeroase. Or, naționalizarea înseamnă  a trece din proprietate privată în proprietatea statului, a etatiza (sursa ambelor definiții este NODEX, ediția 2002). Susținătorii opririi finanțării cultelor religioase de la bugetul de stat trebuie să se hotărască: fie secularizarea este bună și naționalizarea este bună, fie secularizarea este dictatorială și nedreaptă și naționalizarea așișderea, fapt din urmă care înseamnă rapt.

O a doua idee care vădește un furt cu violență al averii private a Bisericii este aceea că secularizarea presupune o despăgubire. Așa spuneau și comuniștii la naționalizarea proprietății private (în unele cazuri), cum că naționalizarea s-a petrecut în compensare cu plata unor despăgubiri și nici acum, după Revoluția din 1989, încă nu au încetat procesele pentru restituirea proprietății private. Deci, secularizare cu despăgubire. Despăgubirea presupune tocmai preluarea în răspunderea statului a chestiunilor financiare ale Bisericii. Dacă statul secularizează sau naționalizează, dacă despăgubirea justă presupune prestații periodice sub forma finanțării, atunci secularizarea sau naționalizarea cu oprirea finanțării cu acest titlu, de despăgubire, presupune însușirea patrimoniului privat ”manu militari” și pentru o cauză injustă.

Sperăm că Sfântul Ierarh Nicolae îi va pălmui încă o dată pe eretici și că dreptul, libertatea și garanțiile pentru practica religioasă nu vor fi restricționate cu totul prin interzicerea sărbătoririi zilelor importante ale vieții credincioșilor. 

“La Colentina există o epitropie (eforie, instituție administrativă de utilitate publică sau culturală din trecut -n.r.) a celor rămase de pe urma lui Grigorie Ghica Vodă. Asupra cărora Primăria Bucureștilor ridicase mai acum câtva timp pretențiuni. Cu așa stăruință, încât moștenitorii Principelui au trebuit să poarte proces. Acum ne vine vestea că Tribunalul de Ilfov, secția a II-a, a respins acțiunea intentată de primărie, statornicind că aceasta nu are nici un drept de a se amesteca în afacerile Epitropiei.

Faptul este caracteristic. El face parte dintr-un sistem. Pornind din pretențiunea Statului românesc modern de a se substitui peste tot vechilor așezări boierești.Ceea ce s-a întâmplat cu Eforia spitalelor, unde statul a confiscat de fapt daniile cu scopuri precise ale boierilor noștri, luând asupra lui obligațiunea de a împlini opera de caritate pentru care vechii noștri boieri jertfiseră averi enorme, nu e un fapt izolat, de proastă gospodărie. Ci se încadrează întru totul în mecanismul noului stat românesc.

Ca să precizăm: statul nostru, în forma lui actuală, nu e o realitate organică. El a fost – în ceea ce privește structura lui juridică – creat în chip voit de generația de la 1848. Așa fiind, el nu a crescut pe vechea noastră viață românească; ci mai degrabă s-a suprapus acestei vieți, comprimând-o. Rezultatul a fost că pretutindeni statul a intrat în conflict cu instituțiile de fapt ale așezărilor noastre publice, și a făcut toate eforturile ca să le dizolve.

Acțiunea acaparatoare a statului nostru decurge, ca atare, nu numai din structura lui centralistă și despotică, ci și din incapacitatea lui de a asimila vechea viață românească. Așa se explică secularizarea averilor mănăstirești, act cu totul nenorocit care a însemnat sfărâmarea Bisericii noastre; și tot așa se explică deposedarea boieriei nu numai de titlurile, privilegiile și averea ei, dar și în instituțiile de caritate sau de bine public în genere înființate de ea. Să ne gândim la halul în care a ajuns Spiridonia de la Iași, care nu mai poate întreține un spital, și vom înțelege că nu numai din incapacitate, dar și din dușmănie (instinctivă, desigur, nu rațională!) noul stat românesc a stăruit cu acțiunea lui dizolvantă față de toate instituțiile vechiului regim.

Din nefericire pentru noi însă, instituțiile vechiului regim nu erau așezări perimate; ci înseși realitățile vii ale istoriei noastre; iar ceea ce aducea noul stat nu era o gospodărie organică și rațională a puterilor nației noastre, ci o construcție juridică abstractă, “științifică”, bună pentru oricare țară de pe glob și ca atare nicăieri potrivită.

Iată pricina pentru care toate instituțiile noului stat nu și-au putut asigura o viață reală, și ne-am risipit forțele într-un  formalism sterp și primejdios.

Exemple? Cel mai vorbitor exemplu este regalitatea noastră. Care trebuie considerată ca o ficțiune. Cel puțin în formele ei de până acum. Viața statului românesc în ultimele trei sferturi de veac a fost stăpânită de o continuă luptă între coroană și partidele politice. Personalitatea puternică, împuternicită încă și prin tradiția familială, a lui Carol I a încercat să instituie la noi o regalitate efectivă. Mentalitatea 48-istă care nu mai avea nici un fel de înțelegere pentru o asemenea regalitate, i s-a opus. I s-a opus pentru că structura juridică a noului stat nu putea accepta regalitatea efectivă. Ea stătea pe punctul de vedere al unui “contract” – și nu putea să acorde regelui decât un rol hibrid: acela al unui șef de stat înzestrat cu formele exterioare ale regalității, dar neîmplinind de fapt decât funcțiunile pozitive ale unui președinte de republică.

În lupta aceasta a sucombat, precum se știe, regalitatea. A sucombat însă nu numai pentru că de la început i-au lipsit atributele ei reale, ci mai ales pentru că structura socială în care se încadra nu avea toate elementele necesare regalității. Monarhia românească din a doua jumătate a veacului al XIX-lea a trebuit să se plece în fața partidelor politice, pentru că i-a lipsit sprijinul natural – boierimea. Aici este punctul dureros al regalității românești; în lipsa totală a unei nobilimi active, care împlinește pentru monarhie funcțiunea contraforturilor din arhitectura gotică a catedralelor.

Amestecul noului stat românesc în viața instituțiilor boierimii noastre nu e deci o acțiune întâmplătoare. Ea pornește din necesitatea lăuntrică a acestui stat – adevărată ciupercă pe trupul istoric al nației nostre – de a dizolva vechile așezări care îi sunt structural străine și a căror bunăstare nu poate decât să-l păgubească.

Problemele care se pun rasei noastre sunt deci, astăzi, cu mult mai grave decât se pare. Ele ating însăși constituția intimă a statului; care stă în fața unor întrebări fundamentale: să dizolve, anihilându-le, toate resturile istoriei noastre, sau să se modifice din temelii pentru a se adapta realităților tradiției.

Cuvântul, 3 iulie 1930″

Preluare http://www.activenews.ro

Este un text care nu-mi aparține. Dar este excepțional, într-o opinie personală, și trebuie răspândit.

  ”Mai știți cum ani la rând i-ați înjurat pe Ceaușescu&acoloții că au dărâmat 20 de biserici? Ba chiar și un spital-monument, Brâncovenesc, ridicat de oameni credincioși? Le tot numărați, dar uitați să spuneți (sau nu știți) că nu au fost construite ieri, ci în 1.000 de ani.

De ce dați cu piatra în biserici? Dați cu pietre și în cele 44 de biserici ridicate de Ștefan cel Mare și Sfânt din 1457 până în 1500, care au ajuns în patrimoniul UNESCO? Dați cu pietre și în Voroneț, Putna, Moldovița, Dragomirna, Văratec, Agapia, Curtea de Argeș, Hurezi, în bisericile din lemn ale Maramureșului istoric? De ce? Voi știți istorie? Dacă da, de ce dați cu pietre în istorie?

Ridicarea bisericilor la noi datează din secolul XI. Spitalele la noi datează din secolul XVII. Sesizați diferența de timp? Biserica Sfântul Anton Curtea Domnească este cea mai veche din București, datează de prin 1550 și timp de 200 de ani în ea au fost încoronați domnii Țării Românești. În aceasta biserică și în cele care s-au ridicat ulterior găseau oamenii bolnavi un strop de speranță. Nu existau pe atunci doctori, ci doar leacuri băbești. Și credință în Dumnezeu. Oamenii bolnavi mergeau în biserică pentru că doar Dumnezeu îi putea ajuta, doar preoții puteau face ceva pentru ei, prin rugăciune. Dați cu piatra în ea? Abia în 1695 a început construirea spitalului Colțea. Primul spital din București și din țară. Dar, atenție, spitalul făcea parte dintr-un complex mănăstiresc – Mănăstirea Colțea. Și tot în acest complex mănăstiresc s-a deschis prima școală de învățământ medical – Școala de Mică Chirurgie Colțea, prin 1842. Dați cu pietre și în Biserica Colțea?

Vreți sau nu, biserica și spitalul au fost ani buni împreună. Doar comunismul le-a despărțit. Spitalul Brâncovenesc, care era și școală medicală, a fost ridicat de Safta Brâncoveanu și dat în folosință în 1838. L-a dărâmat Ceaușescu în 1984. Spitalul Mililtar s-a ridicat în 1862. Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu a funcționat improvizat din 1858 și fost dat în folosință oficial în 1886. Spitalul Floreasca s-a înființat în 1932. Spitalul Elias a fost înființat în 1936. Spitalul de Arși a fost fondat în 1958. Spitalul Universitar s-a deschis in 1978. Spitalul Sf. Ioan a fost inaugurat în 1979.

De ce dați cu pietre în biserici? Sunteți barbari? Bisericile sunt și monumente, bijuterii arhitectonice, nu doar Case ale Domnului. Când tătarii au dat năvală în Moldova în 1727, au dat foc Mitropoliei din Iași. Când turcii au prădat Târgoviștea în 1737, au făcut biserica zob și au ars toate cărțile din biblioteca bisericii. Când iezuiții maghiari și austriecii au năvălit în Transilvania în 1761, au ars toate bisericile de lemn. Când sovieticii au ocupat din nou Basarabia în iunie 1940, au transformat bisericile în haznale și au ucis în chinuri groaznice sute de preoți și mii de credincioși. Când armata română a ajuns la Chișinău în iulie 1941, la sediul NKVD a găsit cadavre bărbătești mutilate (capul tăiat, membrele tăiate, ochii scoși, organele sexuale tăiate și băgate în gură) care au fost recunoscute după… straiele preoțești ortodoxe. La noi, comuniștii, ajutați de NKVD au înființat aparatul de represiune de tip stalinist Securitatea Poporului, în 1948 – o direcțiune urmărea “elementele dușmănoase” prin Serviciul Culte, Secte, Naționalități – așa au ajuns mii de preoți și credincioși la Canal și tot felul de lagăre și închisori, ca să nu se amestece în “viața politică internă”. Au făcut închisoare din cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei, ridicată în 1720 de Mavrocordat, Mănăstirea Văcărești. A darâmat-o Ceaușescu în 1985. Când Boc a închis spitale, nu ați zis nimic. Când Băsescu i-a invitat pe medici să plece în lumea largă, iar nu ați zis nimic. Știu, sunt 50.000 de oameni care nu vor catedrală. OK. Dar sunt alți 50.000 care vor. Știți de ce? Pentru că au văzut toate catedralele din Europa și vor și ei una. Uite de asta. Dacă oamenii dau bani pentru catedrală, înseamnă că preoții sunt mai bine organizați. Credeți că dacă medicii s-ar organiza și ar cere să se strângă bani pentru un mare spital nu s-ar strange? Ba da, o grămadă. Dar cine să mai ceară, când noi avem peste 2.000 de medici plecați? În loc să avem și una și alta, și spital și catedrală, noi vrem să distrugem catedrala. Cum să vrei să dai foc unei catedrale? Noi suntem normali la cap? Nu din cauza bisericilor nu avem spitale (și multe altele) așa cum vrem. Nu din cauza preoților nu avem spitale. Nu din cauza catedralei nu avem spitale. Căutați în alte părți vinovații.”